Se pare că Gus a câștigat... Toți cei care l-au votat pe Gus, adică toți înafară de Romina Gianina, sunt rugați să scrie până în 30 iunie un alt final la TFIOS!
Un alt final. Greu. O să am senzaţia că nu sunt originală şi că stric ceva, dar o să încerc.
" Gus a murit opt zile după pre-înmormântare, iar eu am murit opt zile după aceea. Sunt şi am fost alături de mama şi de tata încă de atunci, chiar dacă ei nu ştiu asta. M-a durut enorm să văd suferinţa lor, dar în acelaşi timp m-am bucurat văzând că încet, încet, la doi ani după acest eveniment nefericit totul devenea mai luminos pentru ei. Mama a rămas însărcinată din nou, iar familia lui Gus a rămas apropiată de familia mea. Vă întrebaţi poate ce s-a întâmplat cu Gus după moartea lui. Ei bine, în scurt timp va termina de scris continuarea cărţii lui Van Houten. Nu a vrut să-mi dea niciun detaliu, însă mi-a precizat că o să citesc doar rezultatul final. Mama a născut o fetiţă perfect sănătoasă, la trei ani după ce eu şi Gus am murit, iar el m-a întrebat în acea zi: - Eşti okay, Hazel Grace? - Da. Şi i-am zâmbit, iar el a continuat să se uite în ochii mei. Apoi, a ridicat în dreptul pieptului cartea la care a scris atâta timp. Înainte să-l sărut, am apucat să citesc titlul - În aceeaşi stea. "
"La trei luni DG viata isi formase deja o rutina.Inca mergeam la grupul de sprijin, iar apoi il conduceam pe Isaac acasa unde ne jucam pe cosola lui.Computerul inca nu putea sa recunoasca comenzile legate de Gus.Nici noi nu puteam sa le intelegem prea bine. Capsasem scrisoarea de la Gus la sfarsitul lui "O durere suprema" astfel ca de fiecare data cand o reciteam (din ce in ce mai des in ultima vreme) imi aminteam de cuvintele lui.Asta nu inseamna ca in mod normal nu imi aminteam de el.Aveam tendinta sa caut telefonul ca sa ii spun despre noile melodii de la Hectic Glow sau sa ii citesc mailurile pe care le schimasem cu Lidewij in ultima perioada, dar stiam ca era in zadar.Pana si mesajul robotului fusese sters.Incet, dar sigur semnele lui Augustus Waters din lumea asta dispareau, iar eu incercam din rasputeri sa opresc asta.Inca dormeam in tricoul lui cand m-am trezit din cauza unei dureri puternice in piept.Nu era ca nimic din ceea ce am simtit pana atunci.Daca moartea lui Gus fusese zecele meu, asta era un 11.Am strigat dupa mama, dar deja simteam cum mi se intuneca vederea.Mama dadu de perete usa camerei mele, disperata sa ajunga la mine, in timp ce tata plangea in telefon sunand la salvare. -Mama, am spus eu, nu uita sa
Nu sunt supărată pe Dumnezeu că mi-a dat cancer, deoarece oricum aveam să mor cândva. Primul simptom al morţii este naşterea. Plus că, dacă nu aş fi avut cancer, nu aş fi frecventat un grup de sprijin, nu l-aş fi întâlnit pe Augusut Waters şi nu aş fi simţit dragostea adevărată. Până la urmă moartea în sine rămâne o simplă formalitate când speranţa s-a dus. Iar speranţa mea se afla îngropată în cimitirul Crown Hill. Totuşi nu aş fi vrut să mor, fiindcă dacă muream, îmi lăsam părinţii în urmă şi nu ştiam dacă ei erau pregătiţi să îşi trăiască viaţa fără mine. Nici eu nu ştiam dacă pot sau nu să îmi duc ultimele zile,săptămâni sau oricât timp mai aveam la dispoziţie fără Gus, dar uite-mă aici, supravieţuind. Deşi exista un gol permanent, o durere silenţioasă care persista în adâncul meu şi suferinţa fizică mă acapara încet, dar sigur, încercam pe cât posibil să îmi aduc aminte că nu este înţelept să preferăm moartea, moartea îngrozitoare şi rece, cu eterna ei tăcere. Moartea este o treabă plictisitoare şi mohorâtă, iar sfatul meu este să nu aveţi de-a face cu ea. Ştiam că ziua aceasta va veni. Ziua în care mă voi înneca în propriul meu corp. Aş putea admite că este la fel de liniştitor ca în filme, dar aş minţi. Doare ca naiba. Stăteam pe iarbă, uitându-mă la stele, când un fulger m-a lovit direct în piept. Genul acela de durere care te face să realizezi că nu are rost să te mai zbaţi. Chiar dacă refuzi vehement să te întâlneşti cu duşmanul care ţi-a făcut zile fripte ( a se citi: moarte), finalul va fi acelaşi. Aş fi ţipat, însă îmi pierdeam cunoştinţa. Am prins firicelele de iarbă cu degetele, ultimul meu contact cu realitatea şi am închis ochii. M-am concentrat pe stele. Unii îşi ridică moralul zburând spre stele, alţii - privind stelele care cad. Eu mă îndreptam spre ele şi atunci am văzut pe cineva între ele. Augustus. I-am văzut braţele încercând să mă prindă, având acelaşi zâmbet, cu care m-am obişnuit, implantat pe faţă şi desigur, nemuritoarea ţigară. Nu avea aripi şi nici vreo aureolă în jurul capului, dar părea liniştit, împăcat. Speram ca părinţii mei să nu mă uite, deoarece uitarea e cea mai nasoală dintre toate. Voiam să fiu amintită ca nimeni, dar să fiu cineva. Doream ca cei care mi-au purtat de grijă şi m-au iubit necondiţionat să îşi găsească liniştea. Eu am găsit-o pe a mea. - Okay, Hazel Grace? i-am auzit vocea joasă şi răguşită. - Okay.
După câteva zile de la înmormântare... Aţi simţit vreodată că ceva din voi lipseşte? Acea parte din voi, care nu mai poate fi refăcută şi că orice ar încerca cei din jurul vostru, nimic nu se va schimba? Aţi simţit vreodată că viaţa va oferit deja totul, dar, ca o târfă ce e, totul a devenit nimic? Vă doriţi să plecaţi undeva departe...departe de tot ce vă leagă de acea parte din voi, de acel colţ de rai, de acel strop de libertate, pe care doar acea parte specială din voi o poate reda înapoi? Aţi simţit vreodată că ceva în interiorul vostru s-a rupt, ca şi cum cineva a smuls cu forţa acea parte din voi, fără de care nu puteţi trăi? Ei bine, eu am simţit. Chiar mai mult de atât. Am impresia că am devenit un zombie umblător, care nu mai ştie cum să trăiască, care caută totul şi, în acelaşi timp, nimic. Gândurile îmi sunt întrerupte de un zgomot din spatele meu. - Hazel, draga mea, eşti bine? aud glasul tatei. - Da, tată, sunt bine, cât de bine se poate simţi o persoană în locul meu. - Okay, răspunde, ignorând remarca mea răutăcioasă. Într-o jumătate de oră e gata masa. Să nu mă faci să vin după tine. Îl aprob, apoi mă întorc repede la stelele mele. Acel "okay" îmi dăduse nişte fiori reci pe şira spinării. Pentru o clipă, am crezut că "el" este cel care-mi vorbeşte. Astăzi, stelele parcă strălucesc mai tare ca niciodată sau e doar impresia mea. De când el "a plecat", asta a devenit una din activităţile mele preferate. Nopţi la rând, stau şi privesc stelele, căutându-l pe el şi mă întreb care o fi a lui. O fi cea care străluceşte cel mai tare, de lângă Luceafăr sau cea mică şi neînsemnată, izolată de restul? Sau o fi cea de care nu-mi pot dezlipi privirea şi la care revin ori de câte ori aş fi întreruptă? Oare, în momentul ăsta mă priveşte, cu veşnica lui ţigară între buze şi zâmbetul acela leneş? Acel zâmbet de care m-am îndrăgostit şi care îmi invadează visele. Oare se simte singur acolo sus? Nu cred, doar e înconjurat de atâtea stele, gândesc, în timp ce pe faţa mea îşi face loc un mic zâmbet. Cred că în momentul acesta, sigur zâmbeşte şi el, dându-şi ochii peste cap la ce îmi trece prin minte. Probabil că se simte bine acolo unde este şi abia aşteaptă, ca într-o zi, eu să mă alătur lui. Încă mai am zile în care mă trezesc în mijlocul nopţii respirând sacadat, cu lacrimile şiroind şi cu scrisoarea lui în braţe. Dar sper că, atât pentru mine, cât şi pentru el, pe măsură ce timpul va trece, să îmi aduc aminte doar de momentele frumoase petrecute împreună. De clipele amuzante. De ochii lui albaştri. De părul său. De acel zâmbet leneş pe care-l adoram. De vocea lui joasă şi răguşită. De el. De Augustus. De Gus al meu, pe care îl iubesc şi îl voi iubi. Pentru că noi ne-am întâlnit cu un motiv, iar iubirea noastră va dăinui mereu...sub aceeaşi stea.
Lumea mea era mai săracă fără Augustus. Totul în jurul meu rămăsese fără culoare, fără esență, fără viață. Odată ce Gus a murit, la fel am făcut și eu. Părinții mei veneau seară de seară și încercau să-mi explice din răsputeri că totul va fi bine, dar eu știam că e doar o minciună sfruntată. Aici nu era vorba despre un film în care fata plânge pentru că nu-și găsește rochia perfectă pentru bal. Asta era viața reală, în care Gus nu mai era, iar eu eram nevoită să port povara asta până voi muri. Nu aveam de gând să uit, cum îmi spuneam cu toții. Nu-i puteam oferi lui Gus singurul lucru de care se temea, și anume, uitarea. Nu, n-am de gând să-l uit. Niciodată. * O altă zi alături de grupul de sprijin, în care fiecare încearca să se compătimească singur. De parcă era invincibil, de parcă boala lui era doar un fleac, de parcă el era nemuritor. Obișnuiam să cred același lucru ca și ei toți, obișnuiam să fiu fericită, dar Gus a luat toată acea speranță și fericire cu el în mormânt. - Danny, ce zici să ne povestești puțin despre tine? Patrick era foarte concentrat asupra noului venit. I-am văzut pe toți ceilalți cum îl priveau. Părea atât de sănătos, iar toată lumea era curioasă de ce era aici. - Numele meu este Danny Hall. - Și ce boală ai, domnule Hall? - Probleme cu inima. - Și anume? - A fost oprită de prea multe ori. Nu puteam să-mi dau seama dacă vorbește serios sau nu. Stătea puțin cocoșat cu mâinile în buzunar și cu privirea în gol, fără niciun zâmbet sau trăsătură descifrabilă. Băiatul ăsta era un ocean de mister. Îl văd cum își schimbă greutatea de pe un picior pe altul și încearcă să grăbească trecerea timpului. Era agitat, iar fața-i pălise brusc. Într-o secundă, toată lumea era în picioare lângă Danny întrebându-l ce se întâmplă cu el, dar niciunul nu încerca să-l calmeze. - Hei, faceți loc! M-am lăsat în jos lângă el, încercând să-i caut privirea, dar era atât de agitat încât ținea închiși ochii strâns. - Hei, încearcă să te calmezi. Mi-am făcut curaj și l-am luat de o mână, cu cealalta încercând să scot o pastilă din tubul pe care mi l-a întins cu mâinile tremurând. I-am întins pastila, iar Patrick i-a adus un pahar cu apă, iar mâinile încetase a mai tremura. Deschise ochii, iar în acel ocean albastru am putut vedea recunoștință și... protecție? Mi-a pus o mână pe obraz în timpul ce restul celor din încăpere erau mult prea ocupați pentru a răsufla ușurați și a scoate sunete de bucurie. Simțeam o furnicătură pe obrazul atins de Danny, dar mai ales de toate, îmi simțeam obrajii luând foc. - Care e numele tău? o voce groasă și răgușită ieși din gura lui Danny, iar asta mă făcuse să stresar. - Hazel Grace. Îmi ia mâna blând și o duce în dreptul inimii sale. - Hazel, astăzi tu mi-ai salvat inima. Cum aș putea să te răsplătesc vreodată? Zâmbește și-mi așteaptă răspunsul. Începe a vorbi din nou când mă vede ezitând. - Ți-aș putea oferi cel mai depreț lucru al meu, dar acel lucru ar fi „O durere supremă” și asta cred că mi-ar face inima din nou s-o ia la goană. Deși... cred că stând prin preajma ta, Hazel Grace, voi avea nevoie de mai multe pastile. Îi puteam auzi zâmbetul lui Gus. - Dar țin să te avertizez, Hazel Grace, sunt o bombă cu ceas. - Atunci, ce-ai zice să oprim timpul în loc? Vedeam în Danny ceea ce văzuse Gus în mine, și anume, un suflet pierdut lipsit de speranță. Știam că Gus îl trimise la mine pentru un scop. Gus a fost miracolul meu, el a fost cel care m-a ținut în viață, și n-am de gând să dau drumul a tot ce pierdusem ani întregi, a tot ce Gus mi-a redat. Precum Gus, eu voi fi miracolul lui Danny oricât de mult timp mi-ar lua să traversez oceanul din ochii lui. Iar atunci când miracolul va fi săvârșit, îți promit dragul meu Augustus că ne vom reîntâlni.
Am întârziat 15 minute și-mi pare foarte rău, doar că am văzut articolul acesta la 12 fără un sfert cred.. și.. îmi cer scuze, sper totuși să-l luați în considerare.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereUn alt final. Greu. O să am senzaţia că nu sunt originală şi că stric ceva, dar o să încerc.
RăspundețiȘtergere" Gus a murit opt zile după pre-înmormântare, iar eu am murit opt zile după aceea. Sunt şi am fost alături de mama şi de tata încă de atunci, chiar dacă ei nu ştiu asta. M-a durut enorm să văd suferinţa lor, dar în acelaşi timp m-am bucurat văzând că încet, încet, la doi ani după acest eveniment nefericit totul devenea mai luminos pentru ei. Mama a rămas însărcinată din nou, iar familia lui Gus a rămas apropiată de familia mea. Vă întrebaţi poate ce s-a întâmplat cu Gus după moartea lui. Ei bine, în scurt timp va termina de scris continuarea cărţii lui Van Houten. Nu a vrut să-mi dea niciun detaliu, însă mi-a precizat că o să citesc doar rezultatul final.
Mama a născut o fetiţă perfect sănătoasă, la trei ani după ce eu şi Gus am murit, iar el m-a întrebat în acea zi:
- Eşti okay, Hazel Grace?
- Da. Şi i-am zâmbit, iar el a continuat să se uite în ochii mei. Apoi, a ridicat în dreptul pieptului cartea la care a scris atâta timp. Înainte să-l sărut, am apucat să citesc titlul - În aceeaşi stea. "
"La trei luni DG viata isi formase deja o rutina.Inca mergeam la grupul de sprijin, iar apoi il conduceam pe Isaac acasa unde ne jucam pe cosola lui.Computerul inca nu putea sa recunoasca comenzile legate de Gus.Nici noi nu puteam sa le intelegem prea bine.
RăspundețiȘtergereCapsasem scrisoarea de la Gus la sfarsitul lui "O durere suprema" astfel ca de fiecare data cand o reciteam (din ce in ce mai des in ultima vreme) imi aminteam de cuvintele lui.Asta nu inseamna ca in mod normal nu imi aminteam de el.Aveam tendinta sa caut telefonul ca sa ii spun despre noile melodii de la Hectic Glow sau sa ii citesc mailurile pe care le schimasem cu Lidewij in ultima perioada, dar stiam ca era in zadar.Pana si mesajul robotului fusese sters.Incet, dar sigur semnele lui Augustus Waters din lumea asta dispareau, iar eu incercam din rasputeri sa opresc asta.Inca dormeam in tricoul lui cand m-am trezit din cauza unei dureri puternice in piept.Nu era ca nimic din ceea ce am simtit pana atunci.Daca moartea lui Gus fusese zecele meu, asta era un 11.Am strigat dupa mama, dar deja simteam cum mi se intuneca vederea.Mama dadu de perete usa camerei mele, disperata sa ajunga la mine, in timp ce tata plangea in telefon sunand la salvare.
-Mama, am spus eu, nu uita sa
Nu sunt supărată pe Dumnezeu că mi-a dat cancer, deoarece oricum aveam să mor cândva. Primul simptom al morţii este naşterea. Plus că, dacă nu aş fi avut cancer, nu aş fi frecventat un grup de sprijin, nu l-aş fi întâlnit pe Augusut Waters şi nu aş fi simţit dragostea adevărată.
RăspundețiȘtergerePână la urmă moartea în sine rămâne o simplă formalitate când speranţa s-a dus. Iar speranţa mea se afla îngropată în cimitirul Crown Hill. Totuşi nu aş fi vrut să mor, fiindcă dacă muream, îmi lăsam părinţii în urmă şi nu ştiam dacă ei erau pregătiţi să îşi trăiască viaţa fără mine. Nici eu nu ştiam dacă pot sau nu să îmi duc ultimele zile,săptămâni sau oricât timp mai aveam la dispoziţie fără Gus, dar uite-mă aici, supravieţuind. Deşi exista un gol permanent, o durere silenţioasă care persista în adâncul meu şi suferinţa fizică mă acapara încet, dar sigur, încercam pe cât posibil să îmi aduc aminte că nu este înţelept să preferăm moartea, moartea îngrozitoare şi rece, cu eterna ei tăcere. Moartea este o treabă plictisitoare şi mohorâtă, iar sfatul meu este să nu aveţi de-a face cu ea.
Ştiam că ziua aceasta va veni. Ziua în care mă voi înneca în propriul meu corp. Aş putea admite că este la fel de liniştitor ca în filme, dar aş minţi. Doare ca naiba.
Stăteam pe iarbă, uitându-mă la stele, când un fulger m-a lovit direct în piept. Genul acela de durere care te face să realizezi că nu are rost să te mai zbaţi. Chiar dacă refuzi vehement să te întâlneşti cu duşmanul care ţi-a făcut zile fripte ( a se citi: moarte), finalul va fi acelaşi. Aş fi ţipat, însă îmi pierdeam cunoştinţa. Am prins firicelele de iarbă cu degetele, ultimul meu contact cu realitatea şi am închis ochii. M-am concentrat pe stele. Unii îşi ridică moralul zburând spre stele, alţii - privind stelele care cad. Eu mă îndreptam spre ele şi atunci am văzut pe cineva între ele.
Augustus.
I-am văzut braţele încercând să mă prindă, având acelaşi zâmbet, cu care m-am obişnuit, implantat pe faţă şi desigur, nemuritoarea ţigară. Nu avea aripi şi nici vreo aureolă în jurul capului, dar părea liniştit, împăcat.
Speram ca părinţii mei să nu mă uite, deoarece uitarea e cea mai nasoală dintre toate. Voiam să fiu amintită ca nimeni, dar să fiu cineva. Doream ca cei care mi-au purtat de grijă şi m-au iubit necondiţionat să îşi găsească liniştea. Eu am găsit-o pe a mea.
- Okay, Hazel Grace? i-am auzit vocea joasă şi răguşită.
- Okay.
După câteva zile de la înmormântare...
RăspundețiȘtergereAţi simţit vreodată că ceva din voi lipseşte? Acea parte din voi, care nu mai poate fi refăcută şi că orice ar încerca cei din jurul vostru, nimic nu se va schimba? Aţi simţit vreodată că viaţa va oferit deja totul, dar, ca o târfă ce e, totul a devenit nimic?
Vă doriţi să plecaţi undeva departe...departe de tot ce vă leagă de acea parte din voi, de acel colţ de rai, de acel strop de libertate, pe care doar acea parte specială din voi o poate reda înapoi?
Aţi simţit vreodată că ceva în interiorul vostru s-a rupt, ca şi cum cineva a smuls cu forţa acea parte din voi, fără de care nu puteţi trăi?
Ei bine, eu am simţit. Chiar mai mult de atât. Am impresia că am devenit un zombie umblător, care nu mai ştie cum să trăiască, care caută totul şi, în acelaşi timp, nimic.
Gândurile îmi sunt întrerupte de un zgomot din spatele meu.
- Hazel, draga mea, eşti bine? aud glasul tatei.
- Da, tată, sunt bine, cât de bine se poate simţi o persoană în locul meu.
- Okay, răspunde, ignorând remarca mea răutăcioasă. Într-o jumătate de oră e gata masa. Să nu mă faci să vin după tine.
Îl aprob, apoi mă întorc repede la stelele mele. Acel "okay" îmi dăduse nişte fiori reci pe şira spinării. Pentru o clipă, am crezut că "el" este cel care-mi vorbeşte.
Astăzi, stelele parcă strălucesc mai tare ca niciodată sau e doar impresia mea. De când el "a plecat", asta a devenit una din activităţile mele preferate. Nopţi la rând, stau şi privesc stelele, căutându-l pe el şi mă întreb care o fi a lui.
O fi cea care străluceşte cel mai tare, de lângă Luceafăr sau cea mică şi neînsemnată, izolată de restul? Sau o fi cea de care nu-mi pot dezlipi privirea şi la care revin ori de câte ori aş fi întreruptă? Oare, în momentul ăsta mă priveşte, cu veşnica lui ţigară între buze şi zâmbetul acela leneş? Acel zâmbet de care m-am îndrăgostit şi care îmi invadează visele.
Oare se simte singur acolo sus? Nu cred, doar e înconjurat de atâtea stele, gândesc, în timp ce pe faţa mea îşi face loc un mic zâmbet.
Cred că în momentul acesta, sigur zâmbeşte şi el, dându-şi ochii peste cap la ce îmi trece prin minte. Probabil că se simte bine acolo unde este şi abia aşteaptă, ca într-o zi, eu să mă alătur lui.
Încă mai am zile în care mă trezesc în mijlocul nopţii respirând sacadat, cu lacrimile şiroind şi cu scrisoarea lui în braţe.
Dar sper că, atât pentru mine, cât şi pentru el, pe măsură ce timpul va trece, să îmi aduc aminte doar de momentele frumoase petrecute împreună. De clipele amuzante. De ochii lui albaştri. De părul său. De acel zâmbet leneş pe care-l adoram. De vocea lui joasă şi răguşită.
De el. De Augustus. De Gus al meu, pe care îl iubesc şi îl voi iubi. Pentru că noi ne-am întâlnit cu un motiv, iar iubirea noastră va dăinui mereu...sub aceeaşi stea.
Lumea mea era mai săracă fără Augustus. Totul în jurul meu rămăsese fără culoare, fără esență, fără viață. Odată ce Gus a murit, la fel am făcut și eu. Părinții mei veneau seară de seară și încercau să-mi explice din răsputeri că totul va fi bine, dar eu știam că e doar o minciună sfruntată. Aici nu era vorba despre un film în care fata plânge pentru că nu-și găsește rochia perfectă pentru bal. Asta era viața reală, în care Gus nu mai era, iar eu eram nevoită să port povara asta până voi muri. Nu aveam de gând să uit, cum îmi spuneam cu toții. Nu-i puteam oferi lui Gus singurul lucru de care se temea, și anume, uitarea. Nu, n-am de gând să-l uit. Niciodată.
RăspundețiȘtergere*
O altă zi alături de grupul de sprijin, în care fiecare încearca să se compătimească singur. De parcă era invincibil, de parcă boala lui era doar un fleac, de parcă el era nemuritor. Obișnuiam să cred același lucru ca și ei toți, obișnuiam să fiu fericită, dar Gus a luat toată acea speranță și fericire cu el în mormânt.
- Danny, ce zici să ne povestești puțin despre tine?
Patrick era foarte concentrat asupra noului venit. I-am văzut pe toți ceilalți cum îl priveau. Părea atât de sănătos, iar toată lumea era curioasă de ce era aici.
- Numele meu este Danny Hall.
- Și ce boală ai, domnule Hall?
- Probleme cu inima.
- Și anume?
- A fost oprită de prea multe ori.
Nu puteam să-mi dau seama dacă vorbește serios sau nu. Stătea puțin cocoșat cu mâinile în buzunar și cu privirea în gol, fără niciun zâmbet sau trăsătură descifrabilă. Băiatul ăsta era un ocean de mister. Îl văd cum își schimbă greutatea de pe un picior pe altul și încearcă să grăbească trecerea timpului. Era agitat, iar fața-i pălise brusc. Într-o secundă, toată lumea era în picioare lângă Danny întrebându-l ce se întâmplă cu el, dar niciunul nu încerca să-l calmeze.
- Hei, faceți loc!
M-am lăsat în jos lângă el, încercând să-i caut privirea, dar era atât de agitat încât ținea închiși ochii strâns.
- Hei, încearcă să te calmezi.
Mi-am făcut curaj și l-am luat de o mână, cu cealalta încercând să scot o pastilă din tubul pe care mi l-a întins cu mâinile tremurând. I-am întins pastila, iar Patrick i-a adus un pahar cu apă, iar mâinile încetase a mai tremura. Deschise ochii, iar în acel ocean albastru am putut vedea recunoștință și... protecție? Mi-a pus o mână pe obraz în timpul ce restul celor din încăpere erau mult prea ocupați pentru a răsufla ușurați și a scoate sunete de bucurie. Simțeam o furnicătură pe obrazul atins de Danny, dar mai ales de toate, îmi simțeam obrajii luând foc.
- Care e numele tău? o voce groasă și răgușită ieși din gura lui Danny, iar asta mă făcuse să stresar.
- Hazel Grace.
Îmi ia mâna blând și o duce în dreptul inimii sale.
- Hazel, astăzi tu mi-ai salvat inima. Cum aș putea să te răsplătesc vreodată?
Zâmbește și-mi așteaptă răspunsul.
Începe a vorbi din nou când mă vede ezitând.
- Ți-aș putea oferi cel mai depreț lucru al meu, dar acel lucru ar fi „O durere supremă” și asta cred că mi-ar face inima din nou s-o ia la goană. Deși... cred că stând prin preajma ta, Hazel Grace, voi avea nevoie de mai multe pastile.
Îi puteam auzi zâmbetul lui Gus.
- Dar țin să te avertizez, Hazel Grace, sunt o bombă cu ceas.
- Atunci, ce-ai zice să oprim timpul în loc?
Vedeam în Danny ceea ce văzuse Gus în mine, și anume, un suflet pierdut lipsit de speranță. Știam că Gus îl trimise la mine pentru un scop. Gus a fost miracolul meu, el a fost cel care m-a ținut în viață, și n-am de gând să dau drumul a tot ce pierdusem ani întregi, a tot ce Gus mi-a redat. Precum Gus, eu voi fi miracolul lui Danny oricât de mult timp mi-ar lua să traversez oceanul din ochii lui. Iar atunci când miracolul va fi săvârșit, îți promit dragul meu Augustus că ne vom reîntâlni.
Am întârziat 15 minute și-mi pare foarte rău, doar că am văzut articolul acesta la 12 fără un sfert cred.. și.. îmi cer scuze, sper totuși să-l luați în considerare.
Ștergere